Paznicul farului – NLP Integrativ

Paznicul farului

Am cazut de 7 ori si m-am ridicat de 8
August 28, 2015
Bunica si NLP-ul
October 13, 2015
Show all

Paznicul farului

“Farul nu alearga de colo- colo, pe malul marii, in cautarea navelor sa le salveze; el doar sta la locul sau si straluceste.”

O lectie de viata foarte pretioasa, pe care am invatat-o destul de greu. Eram ca toti ceilalti din jurul meu: alergam dupa un job mai bun, dupa partenerul ideal, dupa o casa mai mare, o masina, faima… Unele mi-au reusit, altele nu, insa oricum sacrificiile au fost mari. Am sacrificat timpul ce as fi avut nevoie sa mi-l aloc mie: sa ma cunosc, sa ma dezvolt mai repede si mai bine, sa ma relaxez… si, mai ales, timpul pe care ar fi avut nevoie copiii mei sa-l petrec cu ei.

Sunt bucuroasa totusi ca am inteles, un pic mai tarziu (dar dupa parerea mea niciodata nu este prea tarziu pentru ceva bun). Am inceput sa fac ceea ce imi place si nu ma mai intereseaza un alt job, am inteles ca la timpul potrivit voi atrage exact partenerul care mi se potriveste, am invatat sa fiu recunoascatoare pentru casa si lucrurile pe care le am, pentru ca este tot ce am nevoie in acest moment. Am insa regretul ca nu mai pot recupera timpul pe care nu l-am petrecut alaturi de copii atunci cand erau mici, prinsa in valtoarea asigurarii celor necesare traiului zilnic, uneori mai ambitos decat ar fi fost necesar. De aceea mi-a ramas oarecum obisnuinta de a cauta sa le ies in intampinarea dorintelor, de a le oferi ajutorul si atunci cand nu il solicita, de a ma simti vinovata daca nu pot sa o fac… Ai zice ca dupa atata dezvoltare personala nu e normal sa se mai intample asta. E adevarat ca se intampla din ce in ce mai rar, ca am inceput sa constientizez imediat criza de “ajutita” care se apropie si revin la un comportament detasat si relaxat, insa simptomele mai au nevoie de o vreme sa se vindece complet. De aceea cand am intalnit citatul cu care am inceput acest articol, mi s-a parut relevant pentru atitudinea mea si a unei mari majoritati a parintilor pe care ii cunosc.

O sa vorbim si astazi, in detaliu, despre  tema aleasa, cu ajutorul unei povesti. Sa recapitulam contextul: suntem la penultimul capitol din “Cartea cu povesti”. Vom incheia saptamana viitoare seria celor 12 povesti, derulate prin vizitarea celor 12 camere ale vilei de la malul marii, care adapostesc fiecare cate un domeniu al vietii si au, pentru cei care sunt pregatiti sa afle, cheile secretelor unei vieti implinite si fericite. In aceste povesti eram intr-un vis… si eram intr-o casa de vacanta…. erau multe usi, care aveau pe ele placute cu nume poate un pic ciudate… parinti, copii, partener, educatie, cariera, contributie, la primul nivel si: bani, prietenie, iubire, sanatate, libertate, recunoastere la mansarda … Am explorat camerele intr-o ordine aleatoare, asa cum am simtit ca ne-ar fi de folos, celor interesati sa schimbam ceva in aceste domenii, sau macar sa intelegem exact unde ne aflam. Astfel am ajuns sa le vizitez pe cele cu numele: bani, partener, sanatate, contributie, copii, recunoastere, prietenie, iubire, educatie si cariera.

Felul acesta de a scrie articole imi permite sa imbin experienta proprie cu ceea ce am citit, cu ce am invatat la cursuri si cu ceea ce inca lucrez sa realizez.

Cu ce te ajuta pe tine, cititorule, aceste povestiEste posibil sa-ti gasesti ideea pentru solutia la o problema care te preocupa de ceva vreme. Cum asa? Pentru ca pur si simplu povestea te-a ajutat sa privesti situatia dintr-un unghi diferitAi schimbat perspectiva! Iti multumesc din toata inima ca existi si citesti aceste randuri, asa ca astazi voi continua sa imi tin promisiunea si voi explora pentru tine o noua incapere si iti voi spune o noua poveste.

Povestea 11 din Cartea cu povesti: Parintele este si el un copil

Intram astfel in ultima camera ramasa neexplorata la primul nivel : Parinti! 

“Intru pasind cu grija in camera aflata in semiintuneric. Ma gandesc la relatia cu parintii mei: la tata, care a plecat un pic prea devreme (cred eu) sa-si continue calatoria intr-o alta existenta, lasand in urma bucuria unei relatii de intelegere si sustinere insa si regretul de a nu mai avea timp la dispozitie; apoi la mama, cu care relatia a fost dificila pana de curand, chiar dupa disparitia tatalui meu. Am judecat-o multa vreme pentru toate nereusitele si frustrarile mele, pentru toate limitarile si fricile. Am inteles intr-un tarziu ca ea oricum a facut, ca oricare alt parinte normal, tot ce a stiut si a putut, cu dragoste si daruire, chiar daca rezultatele au fost uneori diferite de ce asteptam eu sau ea. Mai grav era insa ca eu nu faceam decat sa perpetuez in relatia cu fiicele mele aceleasi greseli.

Gandind toate astea am avansat catre centrul camerei unde era un cerc luminos pe podea. De partea cealalta a cercului se vedea o silueta ca un turn… de piatra. La baza lui parea sa fie o usa de lemn. Am pasit in cercul de lumina si mi-au venit in minte toate momentele frumoase din copilaria mea, legate de mama, pe care parca intentionat pana atunci le ascunsesem la fundul sacului memoriei: cand aveam vreo 3 ani imi citea zilnic cele patru carti cu poze si versuri (aventurile unei fetite pe nume Helga); la vreo 4 ani imi aducea din turneul facut cu ansamblul coral o jucarie sub forma unui iepuras cu pantalonasi inflorati si cheita, care topaia si batea din 2 talgere (superb), pe la 6 ani si a rugat o colega sa-mi aduca o papusa din Rusia cum nu mai avea nimeni. Cand ne-am mutat la Bucuresti m-a dus la patinaj, la innot si mi-a gasit un profesor pentru limba engleza. Toate erau un efort de timp si bani, pe care il facea ca fiica ei sa aiba ceea ce ei i-a lipsit, si sa poata profita din plin de oportunitati. Mai tarziu, ca studenta, aveam cele mai frumoase bluze, fuste si rochii crosetate de mana ei. Si mai sunt multe altele… Oare de ce “le-am uitat” atata vreme si imi aminteam numai de asprimea vorbelor ei cand dorea sa ma invete sa fiu disciplinata, ordonata si mai ales cumpatata in cheltuieli…? Incercand sa “razbun” aceste “nedreptati” am pierdut ani buni din viata luptandu-ma cu lipsa de timp sau de bani. Multumesc Cerului, ca in sfarsit s-a facut lumina in mintea mea!

Am ajuns in dreptul usii turnului si am deschis-o. Inauntru se vedea o scara de lemn ce urca in spirala. La baza scarii, m-a intampinat un batran zambitor, cu privire blanda si voce calma: “Acesta este un Far, iar eu sunt Paznicul lui. Daca vrei sa afli lucruri importante, pe care sa le transmiti fiicelor tale, va trebui sa urci scara pana la varf si sa iesi pe treasa farului, sa privesti in largul marii, deasupra liniei orizontului. Vei vedea acolo tot ce ai nevoie. Insa nu te pot lasa sa urci pana ce nu imi raspunzi la cateva intrebari, care sa-mi dovedeasca daca esti sau nu pregatita sa afli ceea ce ti se va arata.” Promisiunea era foarte atractiva, asa ca am acceptat provocarea. Iata intrebarile paznicului si raspunsurile mele:

1. Iti definesti inteligenta dupa numarul argumentatiilor castigate in raport cu ceilalti?

Nu, am invatat sa scap de nevoia de a avea dreptate, si sa-mi doresc sa fiu fericita, asa ca ma gandesc de fiecare data: aceasta contradictie este inutila si nu merita sa-mi pierd timpul cu ea.

2. Iti este rusine de ranile tale interioare, provocate de experientele trecute?

Nu, nu mai simt asta. Fiecare cicatrice este o poveste pe care am acum curajul sa o spun cu voce tare si sa mi-o asum.

3. Iti este teama sa gresesti ?

Nu, doar actionand si, inevitabil, uneori gresind, ma dezvolt. Imi dau voie sa ma comport ca un copil curios, ca un incepator, in tot ce fac, pentru a-mi pastra mintea si inima deschise catre orice oportunitate sau optiune care ar putea sa apara.

4. Simti nevoia sa dovedesti ceva, cuiva?

Nu. Singura persoana fata de care vreau sa fiu mai buna astazi sunt eu, cea de ieri.

5. Exista lucruri sau oameni care te pot intimida?

Am hotarat sa nu mai permit nimanui sa ma intimideze prin atitudine, vorbe sau statut sau … orice alt lucru, care l-ar putea face sa creada ca imi este superior.

6. Accepti un prieten care te trateaza ca pe o optiune de rezerva?

Nu, pentru ca asa cum am experimentat si eu, oamenii isi fac intotdeauna timp pentru ceea ce considera important, asa ca tratandu-ma ca pe o optiune (de rezerva) imi arata ca nu sunt importanta pentru ei, deci nu-i pot numi prieteni.

7. Ce este pentru tine un prieten adevarat?

Este o persoana care te accepta si te iubeste exact asa cum esti si te inspira sa devii o persoana mai buna. Ma straduiesc sa fiu si eu o prietena adevarata.

8. Crezi ca schimbarea este buna?

Schimbarea se intampla permanent in vietile noastre si eu am observat ca imi este bine ori de cate ori o accept. Chiar daca aproape intotdeauna la inceput este greu, pe parcurs, uneori, este chiar si mai greu, insa la final se dovedeste ca a meritat efortul.

9. Ce se intampla atunci cand cei din jur rad de visurile tale?

Am inteles ca fiecare are drumul sau in viata si ca nu toti, cei din jurul meu, pot intelege ceea ce eu imi doresc si de ce fac anumite lucruri intr-un anume fel. Pentru ca ei sunt diferiti, calea lor e diferita de a mea si perspectiva lor de asemenea.

“Da, ma declar multumit”, spuse batranul si ma lua de mana conducandu-ma pe prima treapta a scarii. Am urcat incet si am ajuns cu ultimele forte in capatul de sus al scarii. Am deschis usa de sticla si am iesit pe terasa circulara protejata de o balustrada metalica. In dreapta era un sezlong. M-am asezat si am privit, asa cum spusese batranul, spre linia orizontului. A trebuit sa “mijesc” ochii pentru ca lumina soarelui, desi la asfintit, era puternica. O corabie se apropia agale de tarm. Lumina farului o ghida. Cand s-a apropiat, am vazut ca se numea Intelepciune.  La distanta potrivita o barca a fost lasata la apa si doi marinari au coborat in ea si au plecat spre tarm, impreuna cu o carte mare, ca un ceaslov. Au ajuns la mal si s-au oprit in dreptul farului. Au pus cartea jos, cu fata spre mine; titlul era “Cartea despre Rabdare”. M-am ridicat si am coborat in graba. Paznicul iesise in intampinarea marinarilor. M-a invitat sa ne asezam impreuna pe prima treapta a scarii si sa rasfoim minunata carte. Unele pagini avea un scris neinteligibil, altele pareau goale, insa paznicul a stiut unde sa caute. Pana la urma am inteles ca nu era un simplu paznic, era mentorul ce imi fusese trimis sa ma jute sa-mi gasesc raspunsurile de care aveam nevoie.

Pe pagina la care s-a oprit am gasit cele 4 reguli esentiale ale educatiei tibetane, explicate pentru parintii care isi doresc sa-si creasca odraslele astfel incat sa devina oameni demni si curajosi, plini de iubire si respect pentru toti cei din jur. Iata care sunt acestea:

1. Pana la 5 ani, copilul merita sa fie tratat ca un “rege”. Este bine sa nu-i interzici nimic. Daca incerca sa faca ceva periculos, distrage-i atentia cu altceva. Este foarte curios si exploreaza totul, insa nu este capabil inca sa aiba un lant logic al faptelor sale. Pedeapsa va fi perceputa ca o demostratie de forta care nu il va disciplina ci il va invata sa se supuna celui mai puternic. Nu cred ca iti doresti asta pentru copilul tau.

2. Pana la 10 ani, copilul are nevoie sa fie tratat ca un “sclav”. Pune-l sa execute sarcini si chiar poti sa-l pedepsesti daca nu o face, dar nu fizic. Are nevoie sa invete sa intuiasca reactiile oamenilor ca raspuns la actiunile sale si sa invete sa aiba atitudine pozitiva fata de propria persoana si sa evite manifestarile negative. In aceasta perioada se dezvolta mult intelectual, asa ca provoaca-l sa invete cat mai multe lucruri.

3. Pana la 15 ani, copilul are nevoie sa fie tratat ca un “egal”. Consulta-te cu el cand apar probleme importante si ajuta-l sa-si dezvolte independenta. Spune-i punctul tau de vedere sub forma de sfat sau consiliere. Cand nu-ti place ce face explica-i consecintele negative ale comportamentului sau, evitand interdictiile fara explicatii. Acum el isi dezvolta gandirea independenta. 

4. Dupa 15 ani trateaza-l cu respect. Este prea tarziu sa-l mai educi. Vei culege doar roadele muncii tale de pana acum. Ii va reveni lui sarcina sa corecteze ceea ce va intelege, cam dupa 20 de ani, ca nu ii este util.

Era si o completare: Care sunt consecintele nerespectarii acestor reguli?

Atunci cand copilul este inhibat pana la 5 ani, ii poti suprima interesul de viată si inteligenta. Il vei invata sa se supuna manifestarilor brutale si va deveni o victima pentru ticălosii ce-i vor iesi in cale.
Dacă vei continua cu dragalaseniile si dupa 5 ani, va creşte un infantil, inapt sa inteleaga rostul muncii si sa cunoasca trairile sufleteşti.
Daca il vei trata ca pe un micut si după 10 ani, atunci el va creste nesigur pe sine. Va deveni dependent de oamenii din jur, de prietenii mai independenţi, care pot avea influente negative asupra sa.
Daca nu respecti copilul dupa 15 ani, atunci el nu te va ierta si va pleca cu prima ocazie de langa tine, pentru totdeauna.

Am primit o copie a acestor reguli pe un pergament, pe care l-am strans cu grija la piept. Mi-am luat la revedere de la Paznic si am iesit din camera cu intentia de a mege in camera mea si a impartasi jurnalului meu impresiile acestei vizite.”

Daca esti parinte sper sa te ajute aceste reguli. Daca parintii tai sunt inca in viata si relatia cu ei nu este asa cum ti-o doresti, sper sa gasesti aici inspiratia si puterea sa revii asupra ei, incepand cu iertare si recunostinta.

Iti doresc sa iei cele mai intelepte decizii!

Pe saptamana viitoare la intalnirea cu povestea despre Liberatate! 

 

[fb_button]