“De-a v-ati ascunselea” cu Teama si Iubirea

In a doua poveste, din seria Cartea cu povesti, am explorat camera numita Partener si am vorbit despre iubirea romantica. Astazi as vrea sa deslusim impreuna, secretele Iubirii, in general, acest sentiment universal, care leaga si dezleaga: prietenii, relatii de munca, parteneriate, casnicii; acest dar pe care Dumnezeu ni l-a dat. Capacitatea de a iubi s-a dovedit a fi motorul tuturor lucrurilor si solutia tuturor problemelor, asa ca merita sa ii dedicam o poveste.

Deci sa ne reamintim: in ultimele 7 articole ti-am spus cate o poveste. Citesti acest articol poate si pentru ca ti-a placut macar una dintre ele. Asa ca voi continua in acelasi stil. Sa revedem cadrul povestilor: eram intr-un vis… si era o casa de vacanta…. erau multe usi, care aveau pe ele placute cu nume un pic ciudate: parinti, copii, partener, educatie, cariera, contributie, la primul nivel si:  bani, prietenie, iubire, sanatate, libertate, recunoastere la mansarda … Am explorat camerele numite: bani, partener, sanatate, contributie, copii, recunoastere si prietenie.

Astazi voi explora pentru tine o noua incapere si iti voi spune o noua poveste.

Povestea 8 din Cartea cu povesti. Povestea “Drumul de la Teama la Iubire”

De trei zile ploua intr-una, parca venise toamna in iulie. Era o ploaie calda, dar nu semana cu cele obisnuite, de vara. Nu era torentiala si galagioasa, rapida si vijelioasa, cu tunete sau fulgere.. Stateam in fotoliul de langa fereastra in biblioteca de la parter a vilei. Imi exersasem toata ziua abilitatile dobandite la cursul de fotocitire, la care participasem inainte de concediu, asa ca aveam acum langa mine o stiva considerabila de carti, iar pe masuta de scris un caiet plin cu notite despre fiecare. Imi cam obosisera ochii si i-am inchis lasandu-mi capul pe spatarul comod al fotoliului imbracat in catifea moale de culoare caramel. Dupa cateva momente am simtit insa nevoia sa ma ridic si sa plec in cautarea camerei cu numele Iubire. Am gasit-o: a treia usa pe derapta la mansarda. Am deschis usa cu indrazneala, gandindu-ma ca in camera cu un asemenea nume, lucrurile trebuie sa fie foarte placute. Observi? Imi setasem niste asteptari. Facusem greaseala asta de multe ori in viata si am fost dezamagita, pentru ca mi-a luat o vreme sa fac diferenta intre asteptari si planuri, intre ceea ce depindea de mine si ceea ce nu puteam controla. Si ce crezi, asteptarile mele au fost confirmate? Hmm… Oarecum. De jur imprejurul camerei, in niste rame mari, din podea pana la tavan, erau tablouri rotative. Ce reprezentau tablourile? Orasele mele preferate: Londra, Paris, Venetia, Barcelona, Sankt Petersburg, New York, in aceasta ordine. Cum le-am recunoscut? Prezentau fiecare locul meu preferat din oras: Big Ben,  Turnul Eiffel, Palatul Dogilor, Catedrala Sagrada Familia, Muzeul Ermitaj, Empire State Building.

M-am apropiat de primul tablou, incercand sa inteleg care era rostul lor. Era o ilustratie foarte frumoasa si clara, dar atat. L-am rotit incercand sa deslusesc un scop in acest gen de prezentare. Pe spatele tabloului era desenata o usa, care nu avea maner. In schimb, in mijlocul ei era un vizor pe care puteam privi. Din pacate nu se vedea decat o imagine incetosata a orasului. Tot nu intelegeam. Am facut un pas in spate si am vazut ca deasupra vizorului era un buton. Mi-am apropiat cu teama degetul de el si am apasat usor. Usa s-a deschis si o voce linistitoare, venind din intunericul de dincolo, mi-a spus: “Indrazneste! Ai ocazia sa petreci cateva ore minunate in orasul tau preferat si sa inveti o lectie. Va trebui sa gasesti o cheie si o litera. Astfel vei putea deschide usa la intoarcere!” Suna tentant, dar erau prea multe necunoscute, iar mie, de cand ma stiu, mi-a fost teama de necunoscut si din cauza asta am incercat sa tin totul cat mai mult sub control. Dar cum stiam deja mijlocul prin care voi avea acces inapoi, mi-am luat inima in dinti si am pasit prin usa, care s-a inchis cu zgomot in urma mea. Ma aflam la intrarea in muzeul Big Ben. Am intrat, am vizitat, am facut cunostinta cu multi oameni. Am iesit apoi in strada si am plecat sa hoinaresc prin oras. Eram atat de relaxata si indrazneata, de parca nu eram eu. Nu intelegeam ce imi daduse aceasta putere de a trece peste temeri, peste frica mea de necunoscut care de multe ori, in situatii chiar mai putin riscante decat aceasta, ma paralizase. Acum eram ca un copil curios si pus pe joaca. In plimbarea mea am ajuns in fata unei vitrine cu un semn mare pe care scria: Indrazneste si fa primul pas! Un batran simpatic mi-a facut semn sa intru si mi-a oferit o cutie. Mi-a spus sa o deschid dupa ce ies din magazin. Am facut impreuna un tur si mi-a prezentat obiectele de pe rafturi, care pareau niste vechituri desperecheate, fiecare cu povestea ei, dar toate cu un numitor comun: teama de necunoscut, care i-a facut pe stapanii obiectelor sa piarda multe oportunitati in vietile lor. I-am multumit si am plecat incantata. Cand am deschis cutia, inauntru era o cheie care avea un breloc in forma literei “I”. M-am indreptat inapoi spre Big Ben si am cautat usa pe care intrasem. Am descuiat-o si am revenit in camera. Usa a disparut si in locul ei, pe spatele tabloului a aparut litera “I“.

Incepea sa fie deosebit de interesant, asa ca am trecut direct in spatele tabloului cu turnul Eiffel. O usa la fel, un vizor, un buton… o alta vizita, o alta aventura. De data aceasta in jurul meu era multa veselie si oameni tineri, vioi, sanatosi. Aveam senzatia ca nu pot tine pasul cu ei, dar ca sa nu obseve nimeni asta, ma imbracasem ca o pustoaica si incercam sa par dezinvolta. In realitate imi era teama ca sunt destul de batrana si ca atata diversitate si agitatie nu mai sunt potrivite pentru mine. Am urcat totusi in turn, apoi am facut o plimbare pe malul apei si am vazut multe persoane de varsta mea, relaxate, vesele, cu un aer de pace pe fata si in privire, pace care venea din intelepciune si nu din resemnare, pentru ca umbra resemnarii nu era acolo. Am inteles, puteam avea diversitate, chiar daca imi traiam experientele potrivite pentru varsta mea si nu mai avea rost sa ma tem de batranete daca aveam grija de sanatatea mea. M-am oprit sa-mi cumpar o  inghetata,  iar doamna draguta care m-a servit, mi-a oferit cheia de care aveam nevoie sa ma pot intoarce acasa si impreuna cu ea am obtinut litera “U“.

Am patruns apoi pe strazile acoperite de apa ale Venetiei si am admirat multimea de poduri, gondole si cladiri… In piata din fata Palatului Dogilor, era un grup de excursionisti vorbitori de limba franceza, care isi asteptau randul la turul muzeului. Am inteles ca ar fi dorit ca cineva sa le povesteasca despre ce urmau sa vada si alte detalii despre oras, dar ghizi disponibili momentan nu vorbeau decat italiana si engleza. Eu as fi stiut ce sa le spun, doar eram intr-unul dintre locurile mele preferate, dar imi era teama sa nu ma fac de ras, pentru ca desi stiam foarte bine limba franceza, nu o mai vorbisem de mult. Ma uitam catre ei si ezitam, gaseam in mintea mea tot felul de motive pentru care nu ar fi fost potrivit sa intervin. Unul dintre ei a observat ca ii privesc atent si era clar ca inteleg ce vorbesc. Mi s-a adresat si m-a intrebat daca ii pot ajuta. Am acceptat si le-am povestit multe lucruri , pe care le citisem sau le aflasem in alte vizite, ceea ce un ghid obisnuit nu ar fi avut timp sa le spuna, chiar daca ar fi stiut. Au fost incantati, m-au imbratisat, mi-au dat cartile lor de vizita, m-au invitat sa-i vizitez cand ajung in Franta. A fost un succes. Dar teama mea ma sabotase pana la punctul in care sa cred ca eu nu pot sa fiu suficient de semnificativa incat sa ma “bag in seama” intr-o asemenea situatie. De ce imi era teama? Chiar de succes! Ghidul care a venit sa-i preia, mi-a multumit si mi-a dat o cutie. In ea era o cheie, cu un breloc in forma literei “B“.

Asa am terminat cu tablourile de pe partea dreapta a camerei si am trecut pe partea stanga, incepand cu Barcelona. Am patruns in orasul insorit si colorat plin de oameni zambitori si flori, cu mult entuziasm. Dar pe masura ce trecea timpul observam ca doar eu eram singura. In jurul meu erau cupluri, familii, grupuri de prieteni… M-am intristat deodata si m-am asezat resemnata pe o banca in parc. Nu eram chiar atat de suparata pe situatie. In definitiv abandonul si singuratatea era prietenele mele vechi, chiar daca aveam o familie cu parinti, frate, 3 copii, veri si verisoare, unchi si matusi, avusesem parteneri destul de mult timp… Am inteles ca in multe dintre relatii facusem compromisuri de la ce credeam si simteam sau ce imi doream cu adevarat, tocmai din teama de a nu fi abandonata si de a ramane singura. In realitate ma simteam singura, in inima mea, pentru ca nu invatasem sa ma simt bine cu mine insumi, nu ma iubeam suficient. M-am uitat in jur si ma intrebam daca nu cumva stau pe o banca a intelepciunii sau clarviziunii. Simteam de mult aceste lucruri, dar abia acum mi se lamurisera. M-am ridicat mai senina si am plecat spre Catedrala Sgrada Familia. Credeam ca nu s-a schimbat nimic la mine si totusi… toti oamenii pe langa care treceam imi zambeau, ma salutau, ma intrebau ce fac, un tanar mi-a daruit un trandafir alb, o doamna mi-a daruit o carte, “A return to love” de Marianne Willamson, iar o fetita mi-a oferit o cutie cu bomboane. In ea am gasit o cheie si litera “I“.

Mai erau doua tablouri, doua orase si probabil doua temeri de infruntat si doua lectii de invatat. A urmat Sankt Petersburg. Ultima data il vizitasem cand se numea Leningrad. Imi placuse oricum, iar muzeul Ermitaj ma fascinase. Am pasit in muzeu cu dorinta de a admira din nou minunatele tablouri celebre. Mi-am amintit ce mult mi-am dorit intotdeauna sa pot picta sau sa cant la pian. Dar pentru ca nu am avut ocazia sa invat cand am fost mica, mai tarziu mi-a fost teama sa mai incerc, fiind aproape sigura ca nu mai era posibil sa reusesc sa invat suficient de bine. Citisem mult despre cum as putea sa fac asta dar nu avusesem curaj sa trec la actiune. Pe o banca, in fata tabloului “Intoarcerea fiului risipitor” al lui Rembrant, un domn schita ceva intr-un caiet. M-am asezat alaturi. A ridicat privirea si mi-a zambit. Mi-a marturisit ca era student la arte plastice. Iesise devreme la pensie,  din armata; fusese pilot pe elicoptere sanitare. Isi dorise intotdeauna sa picteze si acum avea timp sa invete. Cel mai mult ii placea ca isi descoperise o bogatie a imaginatiei, un simt al culorilor si proportiilor, o perseverenta si dorinta de autodepasire pe care nu credea ca le are. Simtea ca pictura il ajutase sa creasca  din multe puncte de vedere. M-a indemnat sa incerc si eu o schita sub indrumarea sa. Am inteles ca numic nu este atat de greu cum pare si ca este de ajuns sa avansezi pas cu pas, pentru ca cel care vei fi la pasul urmator, va stii cu siguranta ce urmeaza, chiar daca tu acum nu poti vedea. Apoi a scos din buzunar o cheie si mi-a dat-o. Avea un breloc cu litera “R“.

Si iata-ma ajunsa in fata ultimei usi. Oare ce ma astepta pe platforma uneia dintre cele mai inalte cladiri din lume? Cea despre care se scrisesera atatea povesti de dragoste si se facusera filme celebre… Am intrat in oras, am urcat pe Empire State Building si am admirat orasul si oamenii, care de sus pareau niste furnici. M-am gandit:”Oare asa ne vede si Dumnezeu pe noi?”… De ce mi-o fi venit gandul asta?… Am coborat in oras si m-am plimbat pe strazi. Oamenii erau grabiti si reci, unii tristi, iar altii chiar nervosi. Am ajuns pe o straduta mai linistita si am intrat intr-o cafenea. Pe bar era un afis in care scria ca puteai primi o cafea gratis. Cei care isi puteau permite, plateau doua sau mai multe si beau doar una, lasand restul la dispozitia celor ce ar fi avut nevoie. Nu stiam ce sa aleg: sa cer o cafea gratuita sau sa vad daca am bani de macar doua, ca sa pot face si eu acest gest frumos. Aveam, dar riscam sa nu mai am nici un ban, daca as mai fi avut nevoie de ceva. M-am intrebat de ce imi doream sa platesc a doua cafea. Nu era nimic obligatoriu. Dar, da… imi doream sa fiu acceptata, sa fiu perceputa ca o persoana cu “dare de mana”. Ce prostie! parca nu ar fi fost si alte feluri in care puteam sa-mi aduc contributia… Am renuntat la cafea si am plecat. Cateva strazi mai incolo am intalnit o batrana care statea trista si zgribulita pe o banca la intrarea in parc. Peste drum o taraba cu hot dog bine mirositor. M-am uitat la batrana si m-am gandit ca banii de 2 cafele imi ajungeau sa-i cumpar un hot dog si o sticla cu apa. M-am asezat langa ea si i-am ascultat povestea trista, in timp ce manca. Eram singura persoana care o luase in seama in acea zi. Erau zile mai bune si altele nu asa de bune… La plecare am imbratisat-o cu emotie, iar ea a scos din buzunar o cheie cu breloc in forma literei “E“.

In loc sa ma intorc in camera, m-am trezit pe fotoliul din biblioteca, pe genunchi aveam cartea “Return to love” si in ea un semn de carte in forma de cheie cu cuvantul “IUBIRE” scris pe el. In fata mea era un glob pamantesc, ultimul lucru pe care il privisem inainte de a inchide ochii sa ma odihnesc. Astfel in calatoria mea am invatat cum sa scap de teama de: necunoscut, batranete, succes, abandon, esec si neacceptare, fara sa mai apelez la : control excesiv, riscuri inutile, autosabotaj, compromisuri, lipsa de actiune, prefacatorie.

Cu ajutorul minunatului dar al IUBIRII, am invata sa-mi satisfac cele 6 nevoi umane: Siguranta, Diversitate, Semnificatie, Iubire si conectare, Crestere si Contributie, in cel mai bun mod cu putinta.

Imagineaza-ti si tu propria calatorie de explorare a temerilor si emotiilor. Iti vei gasi cu siguranta raspunsurile potrivite!