Astazi Maria Cotoi a lansat o provocare pe Facebook: sa alegem strofa preferata din cartea ei de versuri “Rasuciri de suflet” (pe care o puteti descarca de aici: http://www.mariacotoi.ro/cartea/). Fiind vorba de versuri mai speciale, mi se intampla asa cum patesc si cu povestile din “Supa de pui pentru suflet” a lui Jack Canfield,  cu invataturile din “Manualul Razboinicului Luminii” a lui Paulo Coelho sau cu “pergamentele” din “Cel mai vestit vanzator din lume” a lui Og Mandino (care intre noi fie vorba, este mult mai mult decat o carte despre vanzari).  Ce anume se intampla? In fiecare zi mi se pare ca alta mi se potriveste sau imi place cel mai mult. Si chiar e normal sa fie asa. “Schimbarea este singura constanta din viata noastra” spunea Heraclit, asa ca in fiecare zi altceva este important pentru fiecare dintre noi. Da, avem un drum, un scop principal, o misiune… insa ca sa ajungem acolo in fiecare zi facem cate un pas si mai reglam un pic directia sau chiar o schimbam, fara sa pierdem din vedere obiectivul final, desigur!

Asa ca azi eu am ales dintre versurile Mariei, ultima stofa din poezia “(re)Găsiri“:

<“Doar ceasul trebuia să-l întorci ca să-ţi măsoare din nou
Verbele în care îţi conjugi viaţa:
“Cred în Lumină, Sper în Înălţimi şi Iubesc Căldura.
Pentru că sub aripile mele de om
sunt aripile mele de înger.
Iar sub aripile mele de înger sunt întreg.”>

Maria a comentat la fiecare dintre postarile noastre spunand pentru ce ocazie sau pentru cine a scris poezia respectiva. Si ce sa vezi? Aceasta era dedicata unei foste mari iubiri. “Intamplator” (absolut intamplator… ha, ha, ha…) peste cateva zile este ziua de nastere a unui fost iubit al meu, foarte special pentru mine, asa ca zilele acestea m-am gandit mai mult la relatia noastra, decat o fac in restul anului. Din aceasta sincronicitate (eu nu cred in coincidente) mi-a venit inspiratia de a scrie o poveste despre prietenie, in nevoia de a-mi lamuri, mai ales mie, o data pentru totdeauna diferenta intre dragoste si prietenie.  De ce aceasta nevoie? Pentru ca pana de curand, as putea spune pana sambata trecuta…da, da, chiar asa … eram inca destul de confuza in a decide in care parte sa inclin bratele balantei. (Eu fiind Balanta – sfarsitul lui septembrie…)

Asa ca sa pornim la drum cu povestea! In ultimele 6 articole ti-am spus cate o poveste. Poate citesti acest articol si pentru ca ti-au placut unele dintre ele. Asa ca o sa continui in acelasi stil. Sa revedem scenariul de baza: eram intr-un vis… si era o casa de vacanta…. erau multe usi, care aveau pe ele placute cu nume poate un pic ciudate: parinti, copii, partener, educatie, cariera, contributie, la primul nivel si:  bani, prietenie, iubire, sanatate, libertate, recunoastere la mansarda … Am explorat camerele numite: bani, partener, sanatate, contributie, copii, recunoastere.

Astazi voi explora pentru tine o noua incapere si iti voi spune o noua poveste.

Povestea 7 din Cartea cu povesti. Povestea “Ce este si ce nu este Prietenia”

 Ma intorceam de la plaja, unde tocmai cunoscusem o doamna, pasionata de acelasi gen de lectura, Am observat amandoua cu bucurie si surprindere, ca citeam aceeasi carte, desi nu era ultima noutate din librarii. Am avut o dicutie placuta si relaxanta despre noi, familie, copii, partener, cariera, pasiuni… Vorbele curgeau cu placere. Ne era foarte usor sa ne ascultam cu atentie si sa nu ne intrerupem una pe cealalta. Era o senzatie minunata. Parca ne cunosteam din copilarie si parca am fi crescut impreuna. Nu locuiam in acelasi oras, nu facusem aceleasi scoli, familiile noastre erau destul de diferite, profesiile de asemenea, si totusi… invatasem aceleasi lectii de la viata si ajunsesem in acelasi punct (e adevarat ca ea ajunsese cu vreo 10 ani mai repede decat mine).  In acest moment era clar ca impartaseam aceleasi valori, ca aveam obiective similare. Am avut asa… ca o revelatie. Da, suntem unici, dar scopul nostru aici pe pamant este acelasi: sa ne gasim misiunea, sa progresam, sa ne punem in slujba oamenilor si a iubirii… Citesc asemenea cuvinte mereu, peste tot, dar pentru prima data le-am inteles, mai bine zis le-am simtit semnificatia profunda. Am reflectat la toate acestea lasandu-ma purtata de leganarea usoara a balansoarului din gradina cu flori. Am zambit si am inteles: era momentul sa fac o vizita in camera numita Prietenie.  

Am intrat pe holul racoros si am uract scara de lemn. Imi placea tare mult sa-mi alunec mana pe balustrada frumos sculptata; ma facea sa ma imaginez intr-o casa mult mai veche, plina de povesti, amintiri si  secrete. M-am oprit in dreptul usii si am simtit nevoia sa-mi lipesc urechea de ea si sa ascult. Nu se auzea nimic clar si totusi… parca era un fosnet, un susur… ca de valuri izbindu-se de mal, ca de frunze scuturate de vant… Am deschis in sfarsit usa. Un curent de aer puternic a trantit-o in urma mea si am ramas pironita locului, cu spatele lipit de ea. In fata mea incepea un labirint format din tufe verzi fosnitoare de inaltimea mea, astfel ca nu puteam vedea peste ele. La un moment dat o scanteiere de lumina m-a indemnat sa privesc in sus. Tavanul era o oglinda, in care puteam vedea centrul labirintului. Acolo era o fantana de piatra, care avea in mijloc statueta unui ingeras cu o carafa pe umar, din care apa se intorcea mereu in fantana. Am inteles ca acesta era zgomotul pe care il ascultasem de dincolo de usa. Langa fantana era un balansoar si pe el un mic cufar cu capacul deschis, astfel incat am putut vedea ca era plin cu mici suluri de pergament, legate cu fundita albastra. Pareau sa fie destul de multe, poate chiar mai mult de 100. Din pacate, tufele isi uneau frunzele deasupra, ca o bolta, astfel ca nu puteam sa ma ajut de oglinda in gasirea drumului. Am simtit ca scopul ei era doar sa-mi arate ca exista o cale si ca rasplata de la capatul ei parea ca merita efortul. Asa ca am mai tras inca o data aer adanc in piept si am patruns in labirint.

Dupa prima cotitura la dreapta m-a intampinat o imagine: eu si colegul meu de banca din clasele primare, in fruntea unui sir de copii la plimbare in parc, sub indrumarea doamnei invatatoare. Mi-am amintit cu mult drag si duiosie de acea relatie sincera. Ne ofeream intelegere,  sustinere,  bucurie… formand o echipa si infruntand, cu mult curaj, ironiile legate de inaltimea noastra (eram cei mai scunzi din clasa). Am pornit mai departe in cautarea drumului corect. Dupa cateva impotmoliri si intoarceri, am mai avansat un pic si am dat peste o noua imagine: eu si colega mea de banca din primii 2 ani de liceu. Era o fata blonda si slaba, vesela si mult mai curajoasa decat mine. Ne placeau aceleasi carti, aceleasi filme, aceeasi muzica… ne displaceau aceleasi materii de studiu (asa ca plecam din cand in cand de la ore, in parcul de langa liceu, cu inca 2-3 colegi). A fost o relatie exact asa cum mi-as fi dorit, daca as fi avut o sora. Apoi in clasa a XIa am plecat fiecare la alt liceu… Am mers mai departe gandindu-ma la sensul acestor amintiri. Labirintul se dovedea destul de intortocheat si cand aveam impresia ca am descoperit un fel de sistem, directia asteptata se schimba din nou. Parca este traseul vietii mele, am spus cu voce tare si am izbucnit in hohote de ras. A fost un ras revigorant. La o noua cotitura, alta imagine: eu cu ghiozdanul pe umar, mergand spre casa de la noul liceu, alaturi de o fata si un baiat. Erau vecinii si prietenii mei. Parca regaseam in ei pe cei doi prieteni de mai devreme… da abia acum vedeam asemanarea. Dar dintr-o data, ca sub o mana nervoasa si grabita, imaginea s-a rasucit. Pe aceasta parte era un baiat, frumos, destept si interesant  (credeam eu atunci)… primul meu iubit. Uau! Deodata am inteles. Schimbasem prietenia adevarata pe… o iluzie. Ai putea spune ca le puteam pastra pe amandoua: si prietenia si iubirea. Nu puteam, pentru ca am schimbat cercul meu de prieteni cu al lui… mare greseala! In final i-am pierdut pe toti. Si daca ma gandesc mai bine… imi dau seama ca nu mi-am invatat aceasta lectie decat foarte tarziu in viata, asa ca am mai repetat greseala… Ma gandeam in timp ce imi cautam drumul mai departe: Prietenia nu locuieste in aceeasi casa cu Iubirea…hmmm… Pentru ca am crezut asta cu toata convingerea, mi-am ratat casnicia; da, am stiut sa fiu iubita de care avea nevoie sotul meu si nu s-a uitat niciodata dupa alta femeie, dar nu am stiut sa-i fiu prietena, asa ca si-a gasit alinarea in alcool. Nici nu mi-am terminat bine gandul ca exact imaginea lui  mi-a aparut in fata, cu mana intinsa, ca si cum ar fi asteptat sa i-o intind pe a mea, in semn de prietenie. Acum as putea sa o fac, dar am inteles asta prea tarziu… el a plecat dintre noi de mai multi ani…  Mi-am sters o lacrima de regret din coltul ochilor si am mers mai departe. Incepusem sa obosesc, insa imaginea cufarului si dorinta de a citi pergamentele ma tineau in picioare. Simteam ca nu mai este mult. Urmatoarea imagine care mi-a iesit in cale a fost cea a prietenei mele din facultate. Ne-am completat timp de 5 ani perfect in toate. Eu eram buna la mate, ea la chimie, eu eram din Bucuresti, ea statea la camin, am fost mereu impreuna la practica, la orele de “armata”, la seminarii, in excursii… Imi amintesc ca mi s-a parut atunci cand s-a maritat, un an mai tarziu ca mine, ca relatia ei nu parea prea plina de pasiune (cum credeam eu ca ar fi fost normal). Acum imi dau seama ca ea intelesese echilibrul dintre Iubire si Prietenie. Parea sa mai fie foarte putin de mers prin labirint pentru ca se auzea clar apa fantanii. Se pare insa ca mai aveam imagini de intalnit si relatii de inteles. A urmat imaginea celui despre care pot spune cu mana pe inima ca a fost marea iubire a vietii mele. Au trecut vreo 2-3 ani de atunci si inca imi bate inima cu putere cand il vad, chiar si doar in fotografie. A fost un barbat intalnit la maturitate, alaturi de care am trecut prin multe episoade bune sau mai putin bune, insa pline de pasiune. Cand relatia s-a schimbat, m-am agatat de ea si de tot ceea ce reprezentase pentru mine. In loc sa fiu recunoscatoare pentru experienta minunata si sa trec mai departe, cu toata forta pe care o capatasem, am incercat sa o transform in prietenie. Nu a functionat pentru ca aceea nu era prietenie, era dependenta (eu eram haina de vreme rea). Pentru o clipa m-am gandit ce as face acum daca s-ar intoarce? As fi tentata…. foarte tentata…. insa cu siguranta nu as reinnoda relatia (stiti vorba cu “ciorba reincalzita”). Deci Iubirea pierduta nu poate deveni Prietenie. Si in cativa pasi am ajuns in mijlocul labirintului.  Am inchis cufarul si l-am asezat alaturi. M-am asezat sa ma odihnesc in balansoar. Am luat apa in maini si mi-am racorit tamplele. Am mai stat un pic si am respirat aerul proaspat, linistea, pacea… am luat din nou cufarul in poala si am deschis capacul. Am luat primul pergament si ma pregateam sa ii desfac fundita, dar am observat pe interiorul capacului o imagine: eram eu, in parc, de mana cu o silueta de barbat, a carui fata nu se vedea. Sub imagine era o intrebare: Prietenia regasita poate deveni Iubire? Am ramas uimita. Nu intelegeam. Apoi mi-am amintit… da! Este un lucru la care merita sa reflectez, chiar daca deja stiu raspunsul. Acum ca am revazut toate erorile si am inteles toate lectiile raspunsul fara nici o ezitare este: DA, desigur!

Asa ca am desfacut primul pergament si am citit pe el: Buna dimineata! Ai aici 365 de mesaje, unul pentru fiecare zi. Peste un an te astept aici cu un jurnal in care sa-mi povestesti ce ai facut cu toate aceste mesaje, cum le-ai inteles, cum le-ai aplicat, cum te-au ajutat. Ai la fundul cufarului un caiet si un stilou. Hmm…Oare cum de am nimerit exact primul mesaj? De curiozitate l-am deschis pe urmatorul. In partea de sus in stanga era caligrafiat numarul… care crezi? UNU!  Iar textul era: “Putine lucruri in viata sunt mai importante decat relatiile afective. Succesul nu este deplin daca nu ai pe cineva cu care sa-l imparti. Intr-adevar sentimentul cel mai puternic este cel de iubire. Insa inainte de orice afla valorile si normele personale ale persoanei de care te-ai indragostit. Daca vrei ca relatia sa functioneze si sa dureze, este nevoie sa va cunoasteti si sa va respectati reciproc valorile si normele. In final singura cale ca o relatie sa dureze este sa socotesti ca tu esti cel care daruieste!”

Mi-am lasat capul pe spatarul balansoarului, am inchis ochii si m-am lasta purtata de imaginatie, vizualizand relatia in care toate aceste cuvinte ar fi puse in practica. Dupa un timp, cuprinsa de pace si bucurie am deschis ochii. Ma aflam in balansoarul din gradina cu flori a vilei, avand in brate jurnalul in care tocmai scrisesem primele pagini.

Si astfel ti-am mai spus o poveste. Inchei indemnandu-te sa te imaginezi in propria calatorie prin labirint si sa-ti analizezi relatiile trecute si prezente. S-ar putea sa ramai uimit de cate ai uitat sau cate ai trecut cu vederea. Mai ales vei fi uimit de cata claritate vei obtine dupa un exercitiu de imaginatie atat de simplu. Vei avea insa nevoie sa te lasi “prada” in totalitate amintirilor. Sa te simti atunci si acolo cu totul: cu ce auzi, ce vezi, ce simti… Vei fi acolo, cu intelepciunea de acum! Ce ti-ai putea dori mai mult?

Mult succes, Prieten drag!